De cate ori se apropie Craciunul, ma gandesc la copilaria mea.Niciodata nu am trait cu atata intensitate sarbatorile, decat atunci cand credeam cu tarie in Mos craciun.stiam ca o sa primesc multe cadouri, nu neaparat pentru ca eram cuminte, ci pentru ca intotdeauna primeam, nici nu concepeam ca nu o sa fiu iar super rasfatata.Dar daca este ceva la care ma gandesc intotdeauna in pragul sarbatorilor, acestea sunt cozonacii si cornuletele fragede pe care le facea bunica mea.Eram pur si simplu fascinata de acel intreg proces complex, cu toate ingredientele la aceeasi temperatura, cum se vorbea zile intregi ca trebuie sa fie faina buna, si untul nu stiu de care…si crema aceea dementiala de cacao si nuci si mult rom, din care infulecam pe furis, luam cate un linguroi mare si indesam umplutura de cozonac in gura apoi fugeam sa nu ma vada nimeni.Si de atunci, am mancat nenumarate delicatesuri, prajituri, bomboneturi din toata lumea, dar nimic nu se compara cu gustul acela inconfundabil..cozonacii uriasi si pufosi, aliniati ca niste soldati disciplinati pe masa din sufragerie, acoperiti cu hartie de pergament, pregatiti sa ia drumul copiilor si al nepotilor. Si cutiile mari pline de cornulete fragede, umplute cu aceeasi crema minunata, de se topeau in gura, mancam de spargeam. Si mamaia mea, care statea si ii admira, apoi incepea sa faca imparteala: astia sunt pentru Mihaela( matusa mea) , pentru Iulica ( tatal meu) ,astia pentru nu mai stiu cine, si intotdeauna, cel mai deosebit, cel mai frumos, cu impletituri si cu cea mai multa crema ,era pentru Lucicuta.
Apoi am pierdut-o pe mamaia mea facatoare de minuni, si pe langa durerea disparitiei ei premature, am ramas chinuita de absenta gustului si mirosului acela minunat de cozonac si cornulete. Si acum imi aduc aminte cum se inchidea in bucatarie si dadea drumul la aragaz, era o calduraaaa, si ea micuta si grasuta, transpirata toata, framanta intr-un lighean urias coca aceea aurie si parfumata. Din pacate, doar de doua ori pe an…
Bineinteles ca aschia nu sare departe de trunchi, iar eu eram chinuita de nenumarate talente, mai ales de cel culinar.Am inceput de pe la 9 ani, cu acadele de zahar ars, cu budinca aia la plic, parca fosfarin se numea. Cate cratite am afumat, cate farfurii am spart, ehhhh…
Cand aveam vreo 12 ani, chinuita de amintirea cozonacilor, am decis ca o sa fac eu de Craciun cozonac. Am cooptat-o si pe prietena mea Corina, la munca de jos bineinteles ( spartul nucilor, cernutul fainii) deoarece eu eram bucatarul sef. Dupa indelungi negocieri cu ai mei, am primit acceptul de a face cozonaci noaptea, deoarece era inainte de 1989 si gaze nu erau decat dupa 12 noaptea.
Sincer…am facut totul ca la carte… cred:)).Corina a tinut de lighean, si eu am aruncat cu coca in sus, am trantit-o , am bufnit-o , pana cand a inceput vecinul de la 2 sa bata in teava.In final imi aduc aminte ca i-am asezat in tavi, si ne-am dus sa ne culcam putin.Ne-am trezit spre dimineata, dar ai nostri cozonaci erau tepeni in tavi, nu crescusera deloc.I-am bagat asa in cuptor, si mi-am zis in gand ca or sa creasca la caldura gazelor. Da de unde, au ramas as micuti…Eram tare suparata, ii aliniasem pe masa si ne uitam la ei , cand, intra tata in bucatarie. Vede cozonacii, si imi rasuna si acum in gand vocea lui: “Arata ca niste caramizi”. Eu eram devastata, api tata, ia unul in mana , il loveste usor de masa, si zice:” si sunt la fel de tari ca o caramida.” Aia a fost lovitura de gratie. Timp de 20 de ani nu am mai facut cozonac, am ramas marcata.Am facut torturi,prajituri,checuri,dar niciodata cozonaci.Si nici nu am mai mancat cozonac ca al bunicii mele. Acum vreun an si ceva, grazie masinii de facut paine, m-am incumetat iar la aluatul atat de sensibil si pretentios. Mi-a iesit, dar nu am sa uit niciodata primul meu esec, prima mea dezamagire culinara:).Caramizile mele…:)) Ooofff Corino, Corino, trecura 20 de ani de atunci:)).Mare bucatareasa ma credeam, ca si acum de altfel:))
Aceasta povestire este un omagiu adus bunicii mele, prietenei mele Corina, care de atunci mi-a suportat multe esecuri culinare ( si nu numai), o incursiune placuta in copilaria mea.
Va doresc tuturor un craciun minunat , alaturi de cei dragi, unde vreti si cu cine vreti, vorba lui Banica jr!

Am reusit sa scanez si o poza cu bunica mea, si una cu tortul urias de negresa pe care mi-l pregatea de ziua mea tataitul meu scump,alta minunatie culinara . Fetita bosumflata este Lucicuta cea rasfatata…:))

6 Raspunsuri to “Amintiri din copilarie”

Posteaza un comentariu:

Name (required)

Email (required) (not shown)

Website

CAPTCHA Code *